Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Literarul şi filozoficul sunt la Platon indisociabile de cele mai multe ori

        de Andrei Cornea

Interviu realizat de Simona Preda

 

– Opera integrală Platon – sau, cum probabil va rămâne în uz „Platonul lui Andrei Cornea” – un regal editorial Humanitas, apărut în acest an. De ce Platon?

– Cu Platon „convieţuiesc” din anii ‘80, aşa că nu e prea de mirare. Vechea ediţie (Creţia-Noica) a rămas incompletă (lipsesc Legile, Banchetul şi Scrisoarea a VII-a); a devenit foarte greu de găsit chiar şi la anticariate; după atâtea decenii, o „revizitare” a lui Platon a devenit necesară. Şi, last but not least, fiind pensionar, am mai mult timp liber. Iar pandemia mă ţine destul de mult în casă.

– Aţi mizat – asumându-vă un asemenea proiect de traducere şi adnotare a operei integrale platoniciene – pe unitatea stilului, pe adecvarea la nuanţele limbii contemporane şi pe echilibrul dintre conţinutul filosofic şi excelenţa literară. Şi nu este prima oară când îl traduceţi pe Platon. Pe ce altceva aţi mai mizat?

– Pe speranţa de a avea noroc pentru a-l putea duce până la capăt.

– Care a fost dificultatea cea mai mare în timpul traducerii? Actualizarea, aducerea la zi?

– Într-o astfel de activitate, dificultatea cea mai mare e să-ţi găseşti energia ca, zi de zi, să mergi mai departe fie şi cu o linie, deoarece, oricât de interesant ar fi textul, la un moment dat oboseşti. În alt sens, o dificultate importantă şi caracteristică unei traduceri din Platon este să decizi unde să fie pus compromisul dintre unitatea terminologică şi diversitatea semantică. Trebuie ştiut că Platon nu are un vocabular tehnic specific (spre deosebire de Aristotel), el utilizând uneori, dar nu întotdeauna, cuvinte comune cu sensuri foarte puţin comune, ba uneori chiar opuse celor comune. „Eidos” e un exemplu. Derivat al verbului „a vedea”, înseamnă de obicei „aspect”, „înfăţişare”, „figur㔠– adică ceea ce se vede. Dar la Platon uneori înseamnă, pe dos, „idee”, „formă transcendentă”, adică exact ceea ce nu se vede, ci poate fi numai gândit.

– În traducerea dumneavoastră, prevalează filosoful Platon sau povestitorul de mituri, scriitorul, marele portretist Platon? De-a lungul timpului, citindu-l, traducându-l, vi se pare că sunteţi într-o anumită complicitate cu Platon?

– 1) N-ar trebui să prevaleze niciunul dintre ei. 2) Platon îşi obligă efectiv cititorul la o anumită complicitate şi asta e de fapt şi sensul dialogului. Îl urmezi şi ai impresia că descoperi împreună cu el anumite sensuri, anumite corelaţii, anumite contradicţii, de care nu erai conştient. Platon dă uneori iluzia că logica descoperirii şi logica prezentării coincid.

– Care a fost condiţia de posibilitate a cuiva ca... Platon? Cum a fost posibil, de ce atunci a fost posibil şi în ce măsură Atena şi în ce măsură Socrate sunt o cauză sau un efect?

– Pe vremea lui Socrate, a lui Platon, a sofiştilor (sec. V-IV î.d.Hr), Atena era o societate incomparabil mai liberă şi mai egalitară decât orice se văzuse până atunci (deşi existau şi limitări serioase – sclavii, condiţia femeii) şi se va vedea mult timp în continuare. Talentele soseau din abundenţă de peste tot, iar creativitatea era stimulată de competiţie. Meritul personal era recunoscut şi apreciat. Celebrul elogiu al Atenei făcut de Pericle (la Tucidide, şi parodiat de Platon în dialogul Menexenos) nu e foarte exagerat. Chiar dacă Socrate critică democraţia şi e condamnat la moarte de ea pe nedrept, un lucru trebuie să ne fie clar: niciun Socrate, niciun Platon nu erau posibili în autoritara Spartă nici măcar o zi, iar faptul acesta reiese foarte bine din Apărarea lui Socrate, cu care se deschide prezenta traducere.

– Dar Socrate fără Platon e posibil? Este Socratele lui Platon (în fond, un personaj al dialogurilor) mai apropiat de „autenticul” Socrate în raport cu ceea ce cunoaştem din scrierile lui Xenofon, Aristofan sau Aristotel?

– E o problemă veche şi aproape insolubilă. Unii au susţinut că Xenofon, istoric şi militar, fără abilităţi filozofice, îl descrie mai corect pe Socrate decât poetul şi filozoful Platon. Alţii, dimpotrivă, au susţinut că Xenofon, spirit prea pedestru, a înţeles foarte puţin din Socrate şi că deci portretul platonician e mai fidel. Iată un mic exemplu: Xenofon, în Memorabilia, după ce înşiră întrebările etice, cărora li se consacrase Socrate (ce e piosul?, ce e frumosul?, ce e urâtul?, ce e dreptul? etc.), spune că filozoful îi considera pe drept „oameni de calitate pe aceia care ştiau/răspunsurile/ şi-i considera sclavi pe aceia care le ignorau”. Simplu şi banal. La Platon, Socrate afirmă ceva total diferit: că în privinţa acestor chestiuni ignoranţi suntem cu toţii, cu excepţia zeului, diferenţa dintre noi fiind că majoritatea îşi ignoră propria ignoranţă, închipuindu-se ştiutoare, în vreme ce Socrate, deşi neştiutor şi el, are măcar conştiinţa propriei ignoranţe. Eu cred că dacă Socrate n-ar fi fost o figură stranie, paradoxală şi neliniştitoare, aşa cum apare la Platon, el n-ar fi rămas ca unul dintre cei mai mari „dascăli” de conştiinţă etică ai omenirii, alături de Iisus, Buddha, Confucius şi nu ştiu pe cine aş mai adăuga.

– În niciunul dintre dialogurile sale, Platon nu spune ceva, opiniile sale sunt exprimate prin intermediul personajului platonician Socrate. Cum operăm distincţiile?

– Nu-i uşor. Se admite că, în linii (foarte) mari, Socrate cel din dialogurile de tinereţe (cele din volumul publicat acum) are mai multă legătură cu realitatea istorică. În schimb, în dialogurile maturităţii Socrate este pus să susţină teorii şi argumente proprii numai lui Platon – cel mult dezvoltate din anumite sugestii socratice. Teza asta se bazează mai ales pe informaţiile aduse de Aristotel. E adevărat însă că, fapt unic în istoria filozofiei, Platon nu şi-a exprimat ideile filozofice direct, ci prin intermediul unor personaje de dialog – mai ales Socrate, dar nu exclusiv.

– Dialogul socratic practicat de Platon se bazeaz㠖 şi o spuneţi în introducerea volumului – pe două premise, ambele false şi nedeclarate: inocenţa celui care întreabă şi libertatea respondentului. De fapt ce ascunde această tehnică? Este doar o demonstraţie de dragul speculaţiei pentru a ajunge oricum acolo unde îşi doreşte cel care o iniţiază (cunoscând aprioric concluzia) sau un întreg care se construieşte independent şi imprevizibil?

– Platon cunoaşte concluzia dinainte, desigur. Dar mecanismul respectiv îl face pe respondent (cu care se identifică de multe ori cititorul) să asume răspunsul şi îndeosebi premisele sale nedeclarate – mai ales esenţialismul platonician: pe scurt, devii platonician fără s-o ştii, după care devine foarte greu să i te opui consecvent lui Platon. Îţi trebui un anume timp şi ceva experienţă de reflecţie ca să-ţi dai seama că, fie şi numai acceptând să răspunzi la întrebări de tipul „ce este frumosul?”, „ce este dreptatea?”, sau chiar „ce e omul?”, ai şi căzut în cursa filozofică a lui Platon şi ai început să platonizezi involuntar – ceea ce nu-i deloc un delict, de altfel.

– Asistăm în spaţiul public, adesea şi în cel academic, la refuzul de a-l asculta pe celălalt. Mai e posibil dialogul? Ce ar trebui făcut ca această tehnic㠖 aş spune clasic㠖 a dialogului să nu cadă în desuetudine?

– Condiţia de posibilitate a unui minim dialog e politeţea. Dar nu e şi o condiţie suficientă. Atenienii erau politicoşi şi „urbanitatea atic㔠era celebră. Există totuşi interlocutori ai lui Socrate care, deşi formal politicoşi, refuză dialogul de la un anumit moment, când îşi dau seama că pierd. În volumul de faţă, Protagoras, din dialogul omonim, e un bun exemplu. Noi nu numai că nu mai suntem politicoşi, dar suntem convinşi că celălalt e ori prost, ori plătit, fiindcă altminteri n-ar putea susţine ceea ce contrazice opiniile noastre. E imposibil dialogul în atare condiţii.

– Cum ar trebui să îl citim pe Platon? Care este perspectiva optimă pentru a-l putea înţelege? Şi, dacă ne referim la cei care nu sunt specialişti – cu ce dialog ar trebui să înceapă lectura un profan?

– Profanul ar putea începe cu Apărarea lui Socrate, apoi continua cu Criton. Dacă i-au stârnit interesul, ar putea trece la Hippias maior sau la Laches. Sigur, ar putea intra şi pe alt drum, mai ales dacă are preocupări literare, citind la început Banchetul tradus de Petru Creţia în volum separat. Pentru un tânăr cu întrebări metafizice, e ideal şi Phaidon (despre moartea lui Socrate), ori Phaidros cu miturile sale şi problemele iubirii. Dacă e preocupat de politică, de social şi educaţie, Republica e cu mult cea mai bună lectură. Sau poate va dori să afle de unde ni se trage povestea cu Atlantida? Să citească atunci Timaios şi Critias. Iar dacă iubeşte logica, Theaitetos şi Sofistul îl aşteaptă. Pe scurt, nu există un punct de plecare general-optim. De oriunde e bine, dar, până una-alta, m-aş bucura dacă ar lua volumul tradus de mine (cam scump, ce-i drept) şi ar începe să citească orice din el – mai mult decât tabla de materii.

– Platon este familiar şi, în acelaşi timp, privit mai îndeaproape, straniu (Rowe). Este, incontestabil, unul dintre marii gânditori, un mare speculativ, un manipulator, un seducător, un mare povestitor, are o forţă de atracţie irezistibilă. Totuşi – putem vorbi despre un sistem coerent în gândirea platoniciană, despre un corp doctrinar?

– Nu există un consens: mulţi dintre interpreţii moderni contestă existenţa unui corp doctrinar, sau, cel mult, consideră, că Platon şi-a revizuit de câteva ori opiniile precedente şi chiar admit că filozofia lui Platon e „deschisă”. Alţii, de-a lungul timpului, au fost convinşi că Platon are un sistem perfect articulat, doar că dificil de descoperit. Teza a fost susţinută de neoplatonicienii antici (Plotin, Proclos) şi renascentişti (Ficino), dar şi de contemporanii care au invocat aşa-numita „doctrină nescrisă”. Am prezentat pe scurt lucrurile în introducerea la volum, intitulată Cum a fost citit Platon. Tocmai lipsa consensului face lectura lui Platon pasionantă până azi.

– De ce Platon este revendicat de mai multe curente filosofice? Ca şi alţi gânditori, îl vedem, fără voia sa, „servind postum” anumite trenduri, ideologii...

– Platon era conştient că opera scrisă, odată lăsată în lume, riscă orice interpretări, iar autorul nu mai poate sta lângă ea, pentru „a-i da ajutor”. Da, foarte multe curente s-au inspirat direct sau indirect din Platon, de exemplu, comunismul, fascismul, feminismul, mistica, scepticismul, dialectica, teologia creştină, educaţia mixtă, idealismul în artă, utopismul. Fiecare deci cu Platonul lui...

– Cum nu ar trebui citit Platon?

– A-l citi înjumătăţit: ca amator de literatură a-l citi uitând de Platon filozoful; sau, mai frecvent, ca filozof a-l citi neglijând, uneori programatic, că Platon e şi un artist – un filozof-artist, aşa cum a susţinut cu dreptate Schleiermacher la începutul secolului al XIX-lea. Există tendinţa din urmă la unii dintre filozofii cu preocupări analitice, care îşi închipuie, eronat după opinia mea, că literatura e numai coperta, iar conţinutul e în altă parte. De fapt, literarul şi filozoficul sunt la Platon indisociabile de cele mai multe ori. Un singur exemplu: în Criton, Platon recurge la un procedeu literar – personificarea Legilor. Dar nu e numai literatură, ci şi o teză importantă a filozofiei politice antice că cetatea poate fi tratată ca un suflet individual, astfel încât regulile morale stabilite pentru individ (a nu răspunde cu rău la rău) au relevanţă şi pentru cetate.

– Cum se explică totuşi supravieţuirea unor teme de actualitate (emergenţa libertăţii, democraţia, cetăţenia, discuţiile despre gen etc.) după mai bine de 2000 de ani? Este în datul filosofiei de a fi mai degrabă provocatoare decât edificatoare sau omenirea nu a reuşit să îşi seteze anumite „standarde”?

– Filozofia are această particularitate: repune mereu în discuţie câteva teme esenţiale, fireşte, cu nuanţe noi. Asta pentru că omul în sine de azi nu e, în definitiv, altul decât omul din vremea lui Platon. Spun „omul în sine” şi iată cum am platonizat fără să-mi dau seama! Dar ce-aş putea face?

– Şi – speculând postfactic – ce ar fi spus Platon dacă ar fi văzut că discuţiile referitoare la astfel de teme sunt la ordinea zilei şi acum?

– Ştiu eu? Poate că ar fi scris un nou dialog: l-ar fi descris pe Socrate eşuând să fie titularizat la departamentul de filozofie al unei mari Universităţi americane, fiindcă n-are lucrări publicate în reviste cotate. A încercat apoi la teologie: degeaba, i s-a reproşat că are demon. La departamentul de arte n-a avut nicio şansă din pricina reproşurilor continue pe care le făcuse la adresa poeţilor. Na, acum le-a venit şi ăstora apa la moară! La drept nici n-a mai încercat: o fi el cel mai drept dintre oameni, dar cum i-ar sta să se ducă desculţ la tribunal ca avocat sau judecător? În final, fiind călit la trup, a încercat la educaţie fizică: s-a gândit să atragă atenţia că e gay ca să aibă un mic avantaj. L-or fi primit, nu l-or fi primit? Asta-i întrebarea...

– Şi dac㠖 tot de dragul speculaţiei – Platon nu ar fi existat. Ar mai fi fost posibil să spunem... Aristotel, Plotin, Toma, Heidegger?

– Tentaţia e să spui „nu”, sau că ar fi fost total diferiţi. Totuşi, am sentimentul că, dacă nu Platon ca atare, platonismul era cumva inevitabil în istoria gândirii: trebuia, să zicem, ca cineva să distingă la un moment dat între „omul în sine” (autós kath’hautón) şi „oameni”, încercând să vadă ce revine unuia şi ce numai celorlalţi, aşa cum apoi devenea necesar ca unii să combată această distincţie, alţii să o dezvolte, alţii să-i analizeze consecinţele etc.

– Care ar fi moştenirea platoniciană? Disponibilitatea de a gândi cu propria minte şi de a-ţi asuma consecinţele ar fi eronat să le atribuim dialogurilor platoniciene?

– N-ar fi eronat. Fireşte că le-o putem atribui. Eu cred însă că asta este în primul rând moştenirea socratică, preluată de Platon – ceea ce nu-i deloc un merit minor. Dar referitor la Platon însuşi, poate că moştenirea lui proprie şi indiscutabilă şi care ne urmăreşte obsesiv pretutindeni este tocmai acel „în sine”.

– Cu siguranţă că şi lui Platon i-ar fi plăcut această abordare critică şi vă felicit încă o dată pentru volum! Ba chiar şi lui Socrate şi, tind să cred (honni soit qui mal y pense!) şi lui Alcibiade i-ar fi plăcut traducerea şi interpretarea pe care aţi dat-o operei platoniciene. Dacă zeii înşişi ar fi fost un pic invidioşi pentru că v-aţi făcut, în cel mai frumos sens, „vinovat” de hybris, care ar fi argumentul dumneavoastră?

– Faţă de zei omul n-are argumente, vai! Deocamdată, zeii au fost îngăduitori. Dar mai sunt cinci volume...

© 2007 Revista Ramuri